Alchimia ( X. )

‘ Perfect. Acum ca ai venit, putem pleca.’

‘ Unde sa plecam, Gabriel? E groaznic de frig !’

‘ Surpriza, bosumflato! Te rog, Emilia, hai sa mergem.’

In drumul pe care il parcurgem de-a lungul vietii, prezenta noastra in viata altora este dovada ca am existat, ca am pus lucrurile in miscare, atat pentru noi cat si pentru ceilalti. Dar cum ramane cu semnele care nu dispar, care se intorc de fiecare data, care tulbura sufletul, care slabesc ratiunea si te fac uman si vulnerabil? Nu stiu ce se intampla cu ele, cert este ca nu ma lasa in pace... 

‘Emilia !’

Ea tresare.
‘ La ce te gandesti?’

‘ La nimic, Gabriel...’

O iarna si un parc. Si inca ceva; doua leagane ce amintesc de copilarie. Si inca ceva; doi copii.

‘ Nu esti aici...’

‘ Ba tot aici sunt… Ce ironic, nu ma pot trezi.’

‘ Nici eu.’

‘ Tu la ce te gandesti ?’

‘ La ceva.’

‘ La ceva ?’

‘ Da… Ma gandesc cum sa fiu aproape de tine, Emilia. E foarte greu... sa nu te pot tine in brate … ‘

‘ Dar acum ma tii in brate.’

‘ Imi e foarte greu sa nu te aud cateodata ... ‘

‘ Dar acum ma auzi .’

‘ Imi e foarte greu sa ... nu iti simt zambetul ... pe buzele mele.’

‘ E gresit... ’

‘ Da e gresit. Dar ...’

‘ Nu ma pot opri.’

‘ Nu vreau sa ma pot opri.’

Ciudat e frig, dar nu mai simt ca inghet.

Nici eu.

Simt ca ard.

Dar nu ard.

Nu ard.

Simt ca mor.

Si eu mor.

Dar nu mor.

Traiesti?

Nu traiesc.

Ba da.

Ba traiesc.

Nu ma pot...

… Opri. Nici eu.

E gresit.

Da este gresit.

Dar nu ma simt...

... ca si cand ar fi.

Deci nu e gresit.

Nu e gresit.

Si mai presus de toate..

E adevarat.

E adevarat.