Inca Toamna. Imprejurimile sufera de goliciunea lasata in urma ei. De undeva apare El, inaintand usor, misterios pe aleea de pietre ce duce spre acel loc in care e noapte chiar daca rasare soarele, in care e inca zi chiar daca apune. Ii place acest loc si nimic din lume nu se compara cu ceea ce simte cand se afla aici. Insa de data aceasta ceva lipseste, ceva ce face totul din jur sa para material, rece. Decide sa stea pe banca lor si un zambet dezamagit i se intipareste pe chip. Lasandu-si mana stanga sa atinga banca, privirea i se intoarce spre locul gol de langa. Lipseste… Iar prezenta Lui e la fel de absenta fara cea a Ei. Se uita in jur si cauta. Nesiguranta pandeste din umbra; cum poate pierde ceva ce nu are? Si totusi...’De ce ma tem?’. Se ridica si lasa in urma locul. Astazi e in zadar...
Acum este numai El si drumul dinaintea Lui. Acelasi gand de mai devreme il bantuie. Umbra aceasta pare sa nu ii dea pace pentru moment, iar El pare sa se inece in ea. In toata nebunia visarii se lasa ghidat afara de un chicotit cunoscut . Isi scutura capul si se intoarce. Distinge din urma doua siluete: una din ele este chiar Ea, cealalta – o alta viata ce ii tine mana prinsa intr-a lui. Privirea i se impaienjeneste cu aceasta imagine a realitatii. Cateva secunde ramane nemiscat pana in momentul in care isi intalnesc privirile. Ea tresare, pe buzele-i citindu-i-se amutirea. In linistea de mai-nainte, acum auzea ecoul gol al furtunii ce se apropia. Rasul Ei nu mai rasuna. Ce tacere… Din spatele norilor se aude un tunet slab. Si paseste mai departe, dorindu-si sa fie oriunde decat acolo. Si pasii se transforma intr-o fuga fara sens, in care El trece pe langa tot si totul pe langa el, totul care este nimic, nimicul care luase ce apartinea inauntrului Sau. Si fuge mai departe, tot haosul coplesitor incetand in momentul in care se prabuseste singur pe pat.
Se lasa seara. Si ploua in apropiere… E liniste. Agonie…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu