Un sapte August. ( I. )

… privirile lor s-au intalnit in sfarsit. El parea sa o astepte acolo de o venicie , in timp ce pasii ei orgoliosi nu tradau nimic. Fata ei era muta; ochii ii pareau o oglinda care nu mai reflecta lumina. Inaccesibili. Imposibil de citit. Si ploua. Ploua in ritmul batailor inimii ei: incet, marunt. Fiecare pas care o aducea mai aproape de el ii facea inima sa arda, din ce in ce mai puternic, odata cu ploaia ce asculta de ea.

- Nu te-am putut lasa sa pleci fara sa te vad…, a rasunat vocea lui.

- Ei bine m-ai vazut.

Pasii ei s-au rotit intentionand sa plece. El a prinso de incheietura mainii :

- Stai..

Si deodata cerul s-a rupt. Inimile lor au stranit scantei care s-au transformat intr-o uriasa explozie. Un vulcan de apa dezlantuit le ravasea expresiile atat de pierdute. Acesta este cadrul unei povesti de iubire necontrolate, desenat de mainile propriilor lor dureri, orgolii si dorinte. Ratiunea lor? Insusi diavolul care le-a strivit aripile sufletelor.

Si astfel am uitat de noi.

L-a privit si chipul i s-a intristat. Incerca sa murmure cateva cuvinte dar ii era prea frig. In ciuda faptului ca ploaia era calduta, hainele se lipisera de ei si vantul rebel care sufla ii zgribulea - impreuna, separati. La ideea lui de a merge la adapost si refuzul ei de a-l insoti, s-a vazut nevoit sa o duca in brate, contra vointei ei, undeva nu foarte departe, intr-o casuta rosie. Au impartit acelasi scaun fara sa scoata un cuvant. Mana lui a alunecat pe a ei si a strans-o usor. S-au privit. Un fulger a impartit cerul in doua, inmultind picaturile de ploaie. Suna telefonul. Nimic.

- Trebuie sa plec. Ma striga viata mea… sa ma intorc, a soptit ea nesigura.

- Nu, nu trebuie. Emilia tu trebuie sa intelegi ca…

Ea a iesit in ploaie, fara sa mai asculte un cuvant. A pasit sfioasa… Nu iti face griji, nu esti singura. Si agitatia ploii a devenit fuga lor. Doi fugari tinandu-se de mana. Unde va duce drumul acesta vreodata ? Nicaieri... raspundea o voce. Traieste clipa, zambeste cat de mult poti. Acum, in momentul acesta in care esti beat de propria-ti durere. Zambeau si alergau... Dar drumul nu avea sa fie nesfarsit. S-au oprit pe o alee. Era inutil sa planga vreunul din ei deoarece cerul lacrima indeajuns cat sa le cuprinda durerea amandurora. Privirile lor se reflectau in ochii celuilalt. Disperarea crunta din ochii ei a rupt tacerea :

- Uita-te la mine. Acum trebuie sa plecam. Pe mine ma asteapta o viata. Intoarce-te la viata ta, iar eu am sa ma intorc la a mea pentru ca nu este strop de speranta in paharul acestei iubiri...

S-au imbratisat; atat le-a oferit acel moment. Fiecare a mers pe drumul sau, privind inapoi la celalalt.

Picioarele nu pareau sa o ajute sa urce scarile mai repede. Ajunsa in fata usii , Emilia cu greu a reusit sa o deschida. A dat buzna in casa, repezindu-se la telefonul pe care il uitase.

‘You’ve missed 12 calls.’